Am niste ani. Nu sunt multi, dar nici putini. As putea s-o numesc varsta crizei de independenta. Adica la varsta asta iti doresti mult sa fii cat de cat independent.
Locuiesc cu parintii. Inca locuiesc cu ei, si mi-as dori sa nu mai fie asa.
Daca m-ai intreba daca imi iubesc parintii, nu stiu cum as putea sa-ti raspund. N-as vrea vrea sa ma hazardez, pentru ca nu-mi place sa fiu ipocrit. Cred ca nu-i urasc. Nu-i iubesc la modul declarativ, cu pupaturi si inimioare…dar cred ca mi-i asum. Da, sunt in stare de asta, desi de mult ori uit si sentimentele care ma strabat nu sunt prea placute.
Cred ca in relatia cu parintii mei, m-am rezumat sa iubesc prin faptul ca m-am straduit sa nu fiu cel mai tampit copil. N-am facut multe tampenii, dar nici vreun motiv de mare mandrie n-am reusit vreodata sa fiu.
Nu-i reneg, ba chiar ii apreciez, doar ca nu in momentele cand ar trebuie, ci mai mult acum, in momentele cant singur si ma gandesc la treaba asta. E ciudat, viata e ciudata. E foarte frumos sa traiesti simplu, dar a devenit un lucru atat de greu de realizat, incat s-ar putea sa mori cu speranta…ca intr-o zi, intr-o buna zi. Dar ziua nu stie cat timp ai tu la dispozitie, si daca vine cand mai ai putin si te pregatesti de pensie, degeaba mai vine.
Ma simt legat, si nu mai vreau sa fiu legat decat de o singura persoana din viata mea. Legatura care aduce traiul frumos.
In rest, cu restul… vreau sa fac vizite si sa fiu vizitat, dar cam atat.
